CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI – DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI – DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Iubirea noastră pentru păcat

[…] Ah, cît de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cît de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti! Însă cît de puţini sînt cei care le ascultă, cît de puţini sînt cei care se mîntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă? Şi deseori se întîmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu îi este frică să săvîrşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cît se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetîndu-l, va îndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul… Iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este fap­tul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. […]

Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se întîmplă după cuvîntul înţeleptului Solomon: Cînd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce înseamnă: atunci cînd păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mîntuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din înălţime în prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade în adînc şi se sfarîmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, începe să cadă din păcat în păcat: şi îi va fi foarte greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural şi face parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea în prăpastia răului şi vei pieri. […]

Fără frică de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[…] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobîndească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu îi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune; fiecare păcat este gata să îl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mîngîie; fapta pentru care ar trebui să plîngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să fugă cît îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sîrguinţă. […]

Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă ne gîndim că Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde în adîncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom îndrăzni să facem nici o faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvînt păcătos şi nici măcar un gînd păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta întotdeauna în apropierea împăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stînd înaintea lui Dumnezeu, îndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri înaintea Lui? Nu întrebuinţa rău îndelunga Lui răbdare. El rabdă îndelung ca să te aducă la mîntuire. Înainte de a începe vreun lucru sau vreun cuvînt, gîndeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este lîngă tine. El este aici, fie că mănînci, sau bei, sau dormi, sau te mînii pe cineva, sau furi… Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai înaintea Împăratului Ceresc.” Aşa ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este începutul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[…]

În ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de scurtă vreme de la mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvîrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gîndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugă­ciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu(Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.” La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tîlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pînă cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvîrşite înainte.

Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc ia­ră­şi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după aceea, se afun­dă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sînt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă ade­vărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pen­tru acele păcate care sînt deja săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.

Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum săschimbe hotărîrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”

Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plînge măcar un ceas înaintea Domnului.” Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune că Sfîntul Petru în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi vărsînd multe lacrimi şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina plînsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru? Poţi să te tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la răstignirea cu capul în jos pe cruce?

Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fără­delegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfîntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era nero­di­tor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod – omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocă­in­ţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de în­drep­tare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult decît aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

În Sfînta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amîndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcînd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit înaintea Domnului meu.” Însă David a primit iertare şi s-a mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mînia Domnului. De ce s-a întîmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale (Psalmi 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cît s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mînca cenuşă în loc de pîine şi băutura lui o amesteca cu plînsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbră­cîndu-se în sac şi avînd capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat…

Aşadar, nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, avînd vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi – spune el – păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvîrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? [… ]

Ce este moartea şi cît de folositoare este pomenirea ei?

[…] Noi, păcătoşii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii, acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. […]

Astfel, pe unii moartea îi loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!

Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).

O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl cunoaşte va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi fărădelegi!

Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. […]

Şi într-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.

Pierzător este somnul aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. […]

Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

[…] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte… Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”

Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”

Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevino­vaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis:Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. […]

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

[…] Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.

Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei!Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad… Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos… Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor…

Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).

Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii… Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? […]

Cuvînt în săptămîna a patra după Cincizecime

Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. (Matei 8, 11-12). […]

„Fiii Împărăţiei” sînt mai ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată înaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi îi cinstesc ca pe nişte oameni sfinţi. Însă, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sînt nimic, după cuvîntul Apostolului: Căcide se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi(Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii prefăcuţi ai Împărăţiei sînt izgoniţi, într-adevăr, afară. Cu privire la aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cîteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare şi sfîntă înaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sînt, oare, moştenitorii Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti sînt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar în locul lor sînt aduse în Împărăţie desfrînatele care au făcut pocăinţă după căderea în păcat, ca şi cum ar fi fost aduse din apus; căci Însuşi Domnul spune în Evanghelie: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31).

Nu a dobîndit desfrînata cea păcătoasă, care a plîns la picioarele lui Hristos, Împărăţia Cerurilor, primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate îţi sînt păcatele(Luca 7, 48)? Cine credea că desfrînata va intra în Cămara Împărăţiei Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi, fecioarele nu au intrat, iar desfrînata a intrat. Acelea au fost urîte, iar aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primită.

Nu este lucru mare înaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi înfrînat pînă acolo încît să nu mănînci peşte în post şi carne în zilele de dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sînt, oare, aceşti oameni înfrînaţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul îi respinge cu mînie de la moştenirea Împărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului? (Isaia 58, 5)

Nu este lucru mare să faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12)? Nu sînt, oare, aceşti iubitori de săraci fiii Împărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului Însuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvîntul Domnului: cei ce fac milostenie îşi au locul în Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobîndeşte Împărăţia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vameşul cel iubitor de cîştig socotit mai bun decît el: Zic vouă că acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş împărţi toată avuţia mea.. .nimic nu-mi foloseşte.

Nu este lucru mare să fii rugător înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu moştenitorul Împărăţiei Cerurilor? Însă, după cuvîntul Psalmistului, există şi rugăciune în păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, în loc să îndrepte păcatul, devine ea însăşi un alt păcat şi nu îl înduplecă, ci îl stîrneşte pe Dumnezeu la mînie!

Nu este lucru mare să ai darul proorociei, să vezi înainte şi să prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc toţi pe un asemenea om ca pe un sfînt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în Evanghelie: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit… ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte …nimic nu sunt (1 Corinteni 13, 2).

Nu este lucru mare să izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu sînt, oare, aceşti făcători de minuni, fără îndoială, socotiţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie în Evanghelie că vor spune: Doamne, Doamne […] nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul spune: de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (1 Corinteni 13, 2).

Nu ştiu despre care oameni se spune acest lucru în Evanghelia Sfîntului Luca: După ce se va scula stăpînul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicînd: „Doamne, deschide-ne! – şi el, răspunzînd, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sînteţi. Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mîncat înaintea Ta şi am băut, şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sînteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie în Împărăţia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămînt, „au mîncat şi au băut” împreună cu El şi au ascultat învăţăturile Lui. Însă judecata lui Hristos nu este aşa: „Nu ştiu de unde sînteţi – le grăieşte El – depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi.”

Oare nu trebuie ca şi noi, creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sîntem atît de apropiaţi de Hristos în viaţa aceasta, căci în numele Lui cel sfînt am fost botezaţi, numele Lui cel sfînt îl purtăm, „bem şi mîncăm” din Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sîngele Lui, şi învăţătura Lui din cărţi şi de la învăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sînteţi: depărtaţi-vă de la MineUn exemplu al acestei lepădări a existat în istorie atunci cînd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mîniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El i-a spus cu mînie: voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Ascultă, Israele, Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi voi sînteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi, creştinii, care întotdeauna Îl mîniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune şi nouă la fel: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru”? După ce am pomenit despre atîţia fii ai Împărăţiei care vor pierde moştenirea cerească şi vor fi izgoniţi din Împărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.

Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se spune în Apocalipsa Sfîntului Ioan: Afară cîi­nii şi vrăjitorii şi desfrînaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna(Apocalipsa 22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cîine, pentru vrăjitorie, pentru desfrînare şi cele­lalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este îngrozitor şi vrednic de multe la­crimi şi tînguieli este faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor au săvîrşit-o ori în chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.

Pentru făţărnicie sînt izgoniţi aceia care înfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii, să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească în noi Tatăl Ceresc; ar trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate în evidenţă, de a ne lăuda oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Însuşi va vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre slava Prea Sfîntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava noastră.Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru îngîmfare sînt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor, deşi săvîrşesc virtutea lor în taină, numai în faţa lui Dumnezeu, totuşi în sufletul lor se mîndresc, socotindu-se sfinţi şi desăvîrşiţi, fii adevăraţi ai Împărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi îi osîndesc pentru neputinţa lor.

Astfel, sînt izgoniţi din Împărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe lîngă curăţia trupească nu au dobîndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au întinat cu gînduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi i-au osîndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi în ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Împărăţia Cerurilor. Bine spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina în ziua judecăţii curăţia prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi încununată de Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!

De asemenea, sînt izgoniţi acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mîndrit în sufletul lor, ca şi cum ei ar fi fost deja desăvîrşiţi în virtute. Despre aceşti postitori Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănîncă, să nu se mîndrească, căci nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre animalele domestice nu mănîncă nici carne şi nu bea nici vin.”

Un altul, deşi nu posteşte ca fariseii şi nici în suflet nu se mîndreşte cu postul său, totuşi face multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin Proorocul Isaia: „În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place?” grăieşte Domnul Atotţiitorul. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel: „Dacă eu mă înfrînez de la pîine, însă nu mă abţin de la mînie, nu mai sînt om, ci fiară; căci fiara nu mănîncă pîine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănînci carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe cei apropiaţi.”

Izgoniţi vor fi şi unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi împodobesc sfintele biserici, însă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dînd unora milostenie, îi asupresc şi îi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi împodobesc bisericile lui Dumnezeu din cîştiguri necinstite, din lacrimile şi sîngele oamenilor, iar nu din munca lor cinstită. Voi însă, ascultătorilor, luînd aminte la cuvintele mele, să înţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mîngîierea voastră ca, aflîndu-vă în multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mîntuirea voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer, să vă învredniciţi de Împărăţia Cerurilor, pe care să ne îngăduie Domnul tuturor să o dobîndim.[…]

Cuvînt în săptîmîna a douăzeci şi şaptea după Cincizccime

[…] Ce este nesimţirea sufletească! Nesimţirea sufletească este împietrirea inimii, care provine din deprinderea îndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cînd o loveşti, aşa nici păcătosul, împietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu îl doare acest lucru, nu îşi cunoaşte necazurile, nu îşi vede pieirea, nici nu se teme de osînda veşnică. Are păcate grele, însă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pînă la el, ca şi cum nu va fi osîndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Înfricoşătoarea Judecată, nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea veşnică vor trece pe lîngă el.

Aceasta este cea mai cumplită împietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare, mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi în iad, în prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta. În această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie ce s-a întîmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A fost necinstit, însă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre aceasta, ceea ce arată şi înţeleptul Solomon, vorbind în numele celui neînfrînat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit… Nu m-a durut! M-au bătut… Nu ştiu nimic! Cînd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin (Pilde 23, 35).

Într-adevăr, aşa este: păcătosul împietrit la inimă, îmbătîndu-se cu plăcerile trupeşti ca şi cu o băutură dulce, însă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău, a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, însă nu simte durerea din sufletul său, din conştiinţa sa: „M-au lovit… Nu m-a durut!” Diavolii îşi bat joc de el în chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gîndească la aceasta: „M-au bătut… Nu ştiu nimic!”

Dumnezeu Cel îndelung-răbdător, Care nu îl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, îl pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte nenorociri pe care le îngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi revină. Însă el, neţinînd cont de acest lucru, rămîne în nepăsare şi nesimţire: „M-au lovit… Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii îşi bat joc de el, luînd seama la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi îl osîndesc, rîd de el şi aşa mai departe; însă lui nici de acestea nu îi pasă: „M-au bătut… Nu ştiu nimic!” Moartea merge în urma lui, vrînd să îl ia pe neaşteptate, diavolul merge în urma lui, ca un leu, căutînd să-l înghită dintr-odată; focul iadului îşi deschide gura sa, gata să îl mistuie; însă păcătosului înverşunat, care a ajuns la culmea răutăţilor, nici de acestea nu îi pasă, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme… Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu care suferă de o boală. […]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu în biserică, acasă sau în orice alt loc şi sînt precum un ciocan care loveşte în inimă, după cuvîntul Domnului Însuşi din proorocia lui Ieremia: „Căci cuvintele Mele sînt ca focul – care arde şi ca ciocanul care sfarmă piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care este dus la groapă sau, trecînd pe lîngă biserică, priveşte mormintele morţilor şi acestea sînt ca un ciocan care loveşte în inimă şi prin sunetul său spune: „Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curînd în mormînt şi vei putrezi şi te vei preface în scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se înduioşează.

Spune sfînta credinţă că va avea loc învierea morţilor, Înfricoşătoarea Judecată, răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul, în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sînt, de asemenea, un ciocan, care loveşte în inimă şi prin sunetul său îndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu osîndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frînge de frică. Cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este împresurat şi chinuit de atîtea necazuri şi nenorociri, de atîtea lipsuri şi neplăceri – şi acestea sînt tot un ciocan care loveşte în inimă, spunîndu-i: „Revino-ţi, împacă-te cu Dumnezeu, înduplecă mînia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, însă inima se învîrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi în durerea ei îl uită pe Dumnezeu. Cade cineva într-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan care loveşte în inimă şi îndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frînge pe deplin, ci numai puţin; ea încă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.

Aceasta este întocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan! Sfîntul Ioan Scărarul înfăţişează împietrirea inimii nesimţitoare ca pe o persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cînd îi văd pe cei morţi, rîd, şi la rugăciune stau împietriţi, fără suflet, întunecaţi; stînd în faţa sfintei mese, nu simt nimic; se împărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum ar gusta pîine simplă: eu, văzîndu-i pe cei ce plîng, rîd de ei; toate cele născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sînt mama batjocurii, eu sînt hrana somnului, eu sînt prietenul lăcomiei, eu urzesc postul prefăcut; iar dacă sînt mustrat, nu mă doare.”

O, iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea împietrire şi să nu ne învîrtoşăm inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfîntul David ne îndeamnă: O, de l-aţi auzi glasul (glasul cuvîntului lui Dumnezeu) care zice: Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre(Psalmi 94, 8); nu vă învîrtoşaţi, ci înmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu înduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu pocăinţa. […]

Bibliografie: Sfîntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI – DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

  1. Pingback: Pentru Ionut | Atentie! Caldiceii merg in iad!Leacuri pentru cei caldicei:Lepadarea TOTALA de sine(Luca, 14:26-27;33) ; "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" Rugaciunea neincetata:"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!"Supunerea

  2. Pingback: Pentru Daniel | Atentie! Caldiceii merg in iad!Leacuri pentru cei caldicei:Lepadarea TOTALA de sine(Luca, 14:26-27;33) ; "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" Rugaciunea neincetata:"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!"Supunerea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s